Azi este iar una dintre zilele în care realizez că timpul trece al naibii de repede, că aş vrea să fac multe şi nu-mi ajung nici două vieți.
Sunt cea mai nehotărâtă persoană pe care o cunosc. Niciodată nu ştiu cu exactitate ce vreau şi parcă de multe ori nici nu îmi găsesc locul. Singura decizie în care am fost constantă, a fost aceea de a fi mamă. Nu m-am visat nici mireasă (zic asta fiindcă de obicei fetele se visează în rochie albă până la momentul cu pricina), nici prințesă, nici vedetă (eh, pe la 14 ani mi-ar fi plăcut să joc în rolul principal în vreo telenovelă, alături de Wiliam Levy). Mi-am dorit mereu să am o familie frumoasă, cu minim 2 copii, sa fim oameni simpli, să ne iubim, să ne înțelegem şi să ne repectăm. Până acum, pot afirma cu mândrie că în ceea ce priveşte familia, totul merge în direcția dorita.
Deşi mi-am dorit mereu să am copii şi să-mi petrec 25 de ore din 24 cu ei, firea mea energică nu m-a lăsat să mă ocup doar de un sigur lucru. Mi-am spus că acum ar fi momentul ideal să pun în practică ceva la care visez de mult timp. Să pun în practică o idee de afacere care mi-ar permite, pe termen lung, să-mi petrec cât mai mult timp alături de familie. Posibil să fie încă prematur să mă pronunț, însă din nou cred ca m-am grabit în alegeri. Activitatea care inițial a fost concepută pentru a petrece cât mai mult timp cu copilul, este cea care mă epuizează şi îmi răpeşte din timpul pe care l-aş fi petrecut cu el.
Mă întreb, oare mai sunt oameni aşa nehotărâți ca mine? Oare şi ei fac mai mult rău încercând să facă bine?
Cele mai frumoase 12 luni din viața mea s-au scurs atât de rapid încât nu am reuşit să mă bucur pe deplin de ele. Mă uit la Tudor cât este de minunat şi îmi râde inima la gândul că este o bucățică din mine. Cu nimic nu se poate compara sentimentul de a fi mamă. Îl ador pe copilul ăsta cu toată ființa mea şi mă frustrează că am 1000000 de chestii de făcut pe lângă ceea ce ar fi prioritar pentru o mamă.
Încercând să mă consolez, cred că pentru toată lumea trece timpul foarte repede, sunt convinsă că nu sunt singura persoană care simte că nu mai are timp de nimic. Am prieteni cu care de luni întregi promit să mă întâlnesc, am o grămada de oameni dragi pe care nu apuc să îi sun, îmi este dor uneori de studenție, aveam zile întregi în care mă plictiseam teribil. Acum am şi uitat cum este să te plictiseşti.
Cu sau fără nopți nedormite (când zic "fără" , zic aşa, că parcă sună mai bine, defapt nu am mai dormit o noapte întreagă de 1 an), anul ăsta, de bebeluşeală, a fost pe departe cel mai fericit an din viața mea. Deşi sunt uşor nostalgică privind retrospectiv, sunt convinsă că aventura de abia acum începe :)
0 comments :
Post a Comment