Comedie la ortopedie

   

     Aseară, la aerobic, cu un ochi la Tudor și unul la instructor, am călcat strâmb și mi-au pocnit așa tare oasele, că două dintre fetele care erau în apropierea mea s-au întors și s-au uitat năucite la mine.
    În minutele care au urmat, l-am sunat pe Alex, care a venit într-un suflet la mine, m-a ajutat să îmi strâng lucrurile, l-a îmbrăcat pe bebe și am plecat.
    După ce l-am lăsat pe Tudor la niște prieteni, am pornit către spital, cu toate protestele mele cum că nu vreau să mă vadă niciun medic, că sunt bine.
     Am ajuns în curtea spitalului, unde ne-a întampinat domnul portar, puțin cam prieten cu Bachus. Când m-a văzut așa, sprijinită de Alex mă întreabă: "Puiule, tu câți ani ai?" Chiar când se pregătea să mă trimită la spitalul de copii, de pe Moților, i-am spus că sunt totuși majoră. (Eee, fie vorba între noi, chiar dacă în umbra nopții și puțin chefliu, domnul m-a văzut minoră, mie tot mi-a crescut inima)
     Intrăm în spital cu gândul că ne vom întoarce repede la Tudor, sigur este gol, la o adică nu este nici gheață pe jos, nici sezon de ski ca sa fie pacienți la coadă. Ajungem în față la urgențe și constatăm că sunt ocupate aproape toate scaunele din sala de așteptare. Super!
     Chiar când am ajuns, o doamnă intrase nechemată, iar cei de pe margine comentau că nu se respectă nici o ordine și că trăim în țara lui Papură Vodă.
      Stăteam acolo și ne uitam în jur, tot personalul spitalului avea un chef de lucru, cam cum aveam eu chef de sapă. Așa se uitau toți către noi, mai că nu ne spuneau: "Mergeți toți acasă și tratați-vă cu leacuri băbești".
    În timp ce așteptam, a sosit ambulanța cu o pacientă mai în vârsta, de prin județul Sălaj. A stat săraca acolo pe targă, până a luat-o somnul.
    Într-un final intrăm la consultație, iar doctorul, cu minim chef, mă consultă. Nu știam dacă era relevant, dar țin să îl anunț că alăptez, ca să ia în considerare acest aspect la prescrierea unui eventual tratament. După ce m-a consultat, îmi spune că trebuie să fac o radiografie și mă întreabă (urmează întrebarea serii): "Dacă alăptați, aveți voie să faceți radiografie?" Whaaat? Adică eu să știu? Păi stați domn' doctor să dau un search pe Google. Cum internetul nu mergea, îi zic: "Nu văd legătura, cred că pot" și mă dau jos de pe patul de consultații să mă duc la radiografie.
    La cabinetul de radiologie, bineînțeles că nici asistenta nu știa dacă are voie să îmi facă radiografie, așa că mi-am sunat medicul care m-a monitorizat pe perioada sarcinii și cu care am născut și m-a liniștit. Nu există nici o contraindicație, poți liniștită să faci radiografie și să alăptezi. Buun..am terminat aici.
    Mă întorc în fața cabinetului și mai astept jumătate de oră să mă cheme înăuntru, să îmi spună medicul dacă am vreun os fracturat sau dacă nu, să mă pot duce odată să îmi iau copilul, a cărui oră de somn trecuse demult.
    Mă cheamă, îmi arată radiografia, zice că nu este nimic fracturat și că este posibil să am ligamente rupte, la cum vede el piciorul de umflat. Cu viteza de 5 cuvinte pe minut îmi spune să fac și o ecografie zilele următoare și să stau în pat minim o săptămână, cu piciorul ridicat (de parcă cu un copil de 6 luni, poți face așa ceva).
    Când să-mi dea scrisoarea medicală, năvălesc înăuntru: asistenții de pe ambulața din Sălaj, doamna pe targă și persoanele care o însoțeau, să îl întrebe pe doctor ce să facă cu bătrâna. O primesc acolo, la spital, sau o duc la Zalău? Sună medicul la un alt medic (care i-a închis telefonul în nas), îi spune plictisit asistentei că da, o primesc pe doamna (de parcă eram la Vocea României.."da, o primesc în echipa mea"), și că în minutele ce urmează o vor interna, dar să nu se aștepte să o opereze acum, în weekend, că o vor opera luni.
    Am terminat într-un final tot bâlciul și m-am îndreptat către casă fără vreun tratament, pansament, compresă sau ceva.
    Am rămas uimită de câtă lipsă de interes și cât chef de lucru au oamenii ăia...Degeaba milităm noi pentru o țară mai bună, trebuie să vedem mai întâi schimbarea în noi, abia apoi să cerem schimbarea la un nivel mai înalt. Dacă doctorul ortoped, tânăr fiind, deja nu mai are niciun chef de lucru, păi peste câțiva ani, ce o să facă? O să trateze pacienții de acasă, pe Skype?
    Și eu visez la o țară ca afară, dar și noi, locuitorii acestei țări trebuie să ne comportăm ca atare, degeaba se schimbă guvernarea, dacă toate instituțiile statului rămân ticsite de oameni fără minimul chef de lucru...