Astenie de primăvară?

                                                          

   (copyright www.caon.ro)

     Nu am mai postat nimic de ceva vreme fiindcă mă aflu într-o stare pe care eu nu mi-o pot explica.      Deşi ador gătitul, nu am mai făcut nimic de mâncare de 3 săptamâni, fac minim 5 drumuri pe zi până la frigider, îl deschid, constat că-i gol şi mă îndepartez, tristă, fără nici o inițiativă. Mai grav este că această nouă calitate de "gospodină" cu care m-am pricopsit, îl afectează şi pe bietul Tudor căruia nu i-am mai introdus nici un aliment nou in meniu - lipsa de energie şi de chef atrage după sine şi o totală lipsă de inspirație.

Poate faptul ca T este din ce în ce mai energic şi are din ce în ce mai multa nevoie de prezența mea, mă face sa fiu aşa, oarecum lipsită de vlaga, într-o stare vegetativă, din care efectiv nu mai văd ieşirea - sau poate o fi astenia de primavara de vină, cine știe? 

     Îl văd cum crește atât de repede și simt că nu mă pot bucura suficient de el, înainte reușeam să gătesc și cu el prin preajmă, acum de abia dacă apuc să mănănc o felie de pâine prajită, cât timp stă el cumințel, în scaunul de masă. Deși zilele petrecute cu el sunt epuizante uneori, nu aș renunța la nici o secundă pe care o petrecem împreună, nimic nu poate vindeca mai bine "rănile" unei mame decât zambetul copiilor ei. Să îți vezi copilul fericit, este ca și cum ai lua un 10 la o materie pentru care te-ai pregatit tot semestrul. Am dimineți în care mă trezesc și ma rog sa vină seara, să ma pun iar in pat, dar când văd ochii ăia mici, cum zambesc cu atâta dragoste, ma bucur ca a trecut repede noaptea, să pot să-mi strâng copilul din nou la piept şi să îi spun cât îl iubesc de mult.
      Mi se pare firesc să fi natural și transparent, nu imi plac relațiile și viețile care vor sa pară de poveste. Cred că fiecare dintre noi se confruntă cu situații similare celei în care ma aflu acum și nu văd nimic rău în asta, până la urmă, asta ne face să fim oameni, nu? Mi-ar placea sa fim toti mai naturali, să nu ne mai prefacem că totu-i roz, numa' așa, de amoru' artei. Hai să recunoaștem că suntem oameni și că iubim, ne bucurăm, ne întristam, suferim, iar apoi ne revenim și o luăm de la capăt. Așa-i viața, o multitudine de urcușuri și coborâșuri din care învățăm sau nu ceva. Ce sau cât învățăm, nu este relevant, atâta timp cât noi suntem mulțumiți de propria evoluție.
     Astăzi, că-i așa frumos afară, mi-am făcut timp și să postez și cine știe, poate o să și gătesc ceva.
     Să ne auzim cu bine! :)