Îmi amintesc cu drag și dor cum îmi petreceam zilele de Crăciun când
eram copil. Cel mai probabil, acum 20 de ani pe vremea asta îmi înghetau
mucii pe o sanie și eram al naibii de bucuroasă.
Crăciunul era cea mai așteptată sărbătoare din an, de la sfarșitul lui noiembrie deja trepidam, numărând zilele până în 24 decembrie.
Începeam de pe la jumătatea lunii să mă organizez cu privire la Ajunul Crăciunului: cu cine urmează să colind, pe cine urmează să colind, cu ce ma îmbrac și așa mai departe. Seara din 23 în 24 decembrie parcă trecea cel mai greu, era aceeași senzație pe care o trăiam când urma să merg într-o excursie cu școala. Dimineața mâncam pe fugă ceva, apoi, în jur de 11-12 porneam la colindat. Colindam tot orașul, nu conta daca cunoșteam sau nu familia...așa era la noi, se respecta cu sfințenie tradiția. Și colindam cât era ziua de lungă, adoram mirosul de prăjituri din fiecare casă în care eram poftiți, admiram fiecare brad și eram multumiți de oricât sau orice ni se oferea.
Seara, dupa ce umblasem o zi întreagă cu maxim entuziasm, ma opream lângă casă la un magazin și îi cumpăram mamei o vază chinezească, cadou de Crăciun. În fiecare an îi cumpăram câte o vază, aproape identică cu cea din anul precedent, dar eram convinsă de fiecare dată ca o să o surprind și o să îi placă extraordinar de tare. Și chiar așa îmi lăsa impresia.
Ajungeam acasă cu vaza la purtător, obrajii roșii și mâinile înghețate, ma îmbătam cu miros magnific de sarmale și cozonac, apoi porneam cu pași repezi către sufragerie, unde mă aștepta bradul gol și cutia de globuri. Împodobeam bradul în timp ce mama deschidea ușa tuturor colindătorilor iar apoi mergeam la mine pe scară la colindat. Când terminam de colindat, mă întorceam acasă și îl așteptam cu sufletul la gură pe Moșu' împreună cu alți prieteni, rude, vecini. Absolut divină ziua de 24 decembrie... urmau restul zilelor de Craciun și implicit,de vacanță, în care ieșeam cu sania pe afară cât era ziua de lunga.
Cu timpul, vraja Crăciunului s-a stins ușor ușor și nu i-am gasit mult timp explicatța. Apoi m-am gândit ca eu m-am schimbat, nu Crăciunul. Crăciunul a rămas aceeași sărbatoare superbă, așteptată cu sufletul la gură de copii și cu portofelul gol de parinți.
Mi-am zis: lasă,vraja reapare cand o să am copii și o sa le recreez acea atmosferă de vis, o să îl aștepte fericiți pe Moșu' iar eu mă voi ridica la înaltimea așteptărilor pentru ei. Mă voi bucura împreuna cu ei și îi voi aștepta acasă cu cozonac cald, oala de sarmale de foc și bradul neîmpodobit. Îl vom împodobi împreuna și îmi vor povesti entuziasmați ce bradți au mai văzut, cine i-a primit la colindat și unde au mancat cele mai bune prăjituri. Iar eu imi voi desface vaza și voi plange de bucurie.
Acum, după ce am trăit primul Craciun cu Tudor, privesc nostalgică la trecut. Zăpada nu este, la colindat nu au venit decât prietenii și rudele, nici un copil strain...ma uit pe geam, e ceață, eu citesc despre cum să abordez parenting-ul iar Alex se uită la televizor. Tudor doarme dar nici nu visează ce Craciun de vis aveam eu în copilarie...Craciun pe care el, din pacate,nu văd sa îl aiba vreodata. Ma contrazic de multe ori cu Alex pe tema evoluției omenirii. Eu nu vad mare evoluție,decat în tehnologie, în roboti, în lucruri fără suflet. Tot ce ține de tradiție, oameni, dragoste, bucurie, familie...involuează. Păcat pentru copiii noștri că vor citi "Iarna pe uliță" pe tableta nou nouță sau pe noul Kindle, cumparat de bunici de Crăciun (zi normală pentru ei) și vor considera versurile o metafora neîncetată...Trist.
Crăciunul era cea mai așteptată sărbătoare din an, de la sfarșitul lui noiembrie deja trepidam, numărând zilele până în 24 decembrie.
Începeam de pe la jumătatea lunii să mă organizez cu privire la Ajunul Crăciunului: cu cine urmează să colind, pe cine urmează să colind, cu ce ma îmbrac și așa mai departe. Seara din 23 în 24 decembrie parcă trecea cel mai greu, era aceeași senzație pe care o trăiam când urma să merg într-o excursie cu școala. Dimineața mâncam pe fugă ceva, apoi, în jur de 11-12 porneam la colindat. Colindam tot orașul, nu conta daca cunoșteam sau nu familia...așa era la noi, se respecta cu sfințenie tradiția. Și colindam cât era ziua de lungă, adoram mirosul de prăjituri din fiecare casă în care eram poftiți, admiram fiecare brad și eram multumiți de oricât sau orice ni se oferea.
Seara, dupa ce umblasem o zi întreagă cu maxim entuziasm, ma opream lângă casă la un magazin și îi cumpăram mamei o vază chinezească, cadou de Crăciun. În fiecare an îi cumpăram câte o vază, aproape identică cu cea din anul precedent, dar eram convinsă de fiecare dată ca o să o surprind și o să îi placă extraordinar de tare. Și chiar așa îmi lăsa impresia.
Ajungeam acasă cu vaza la purtător, obrajii roșii și mâinile înghețate, ma îmbătam cu miros magnific de sarmale și cozonac, apoi porneam cu pași repezi către sufragerie, unde mă aștepta bradul gol și cutia de globuri. Împodobeam bradul în timp ce mama deschidea ușa tuturor colindătorilor iar apoi mergeam la mine pe scară la colindat. Când terminam de colindat, mă întorceam acasă și îl așteptam cu sufletul la gură pe Moșu' împreună cu alți prieteni, rude, vecini. Absolut divină ziua de 24 decembrie... urmau restul zilelor de Craciun și implicit,de vacanță, în care ieșeam cu sania pe afară cât era ziua de lunga.
Cu timpul, vraja Crăciunului s-a stins ușor ușor și nu i-am gasit mult timp explicatța. Apoi m-am gândit ca eu m-am schimbat, nu Crăciunul. Crăciunul a rămas aceeași sărbatoare superbă, așteptată cu sufletul la gură de copii și cu portofelul gol de parinți.
Mi-am zis: lasă,vraja reapare cand o să am copii și o sa le recreez acea atmosferă de vis, o să îl aștepte fericiți pe Moșu' iar eu mă voi ridica la înaltimea așteptărilor pentru ei. Mă voi bucura împreuna cu ei și îi voi aștepta acasă cu cozonac cald, oala de sarmale de foc și bradul neîmpodobit. Îl vom împodobi împreuna și îmi vor povesti entuziasmați ce bradți au mai văzut, cine i-a primit la colindat și unde au mancat cele mai bune prăjituri. Iar eu imi voi desface vaza și voi plange de bucurie.
Acum, după ce am trăit primul Craciun cu Tudor, privesc nostalgică la trecut. Zăpada nu este, la colindat nu au venit decât prietenii și rudele, nici un copil strain...ma uit pe geam, e ceață, eu citesc despre cum să abordez parenting-ul iar Alex se uită la televizor. Tudor doarme dar nici nu visează ce Craciun de vis aveam eu în copilarie...Craciun pe care el, din pacate,nu văd sa îl aiba vreodata. Ma contrazic de multe ori cu Alex pe tema evoluției omenirii. Eu nu vad mare evoluție,decat în tehnologie, în roboti, în lucruri fără suflet. Tot ce ține de tradiție, oameni, dragoste, bucurie, familie...involuează. Păcat pentru copiii noștri că vor citi "Iarna pe uliță" pe tableta nou nouță sau pe noul Kindle, cumparat de bunici de Crăciun (zi normală pentru ei) și vor considera versurile o metafora neîncetată...Trist.
0 comments :
Post a Comment