Am un noroc strașnic cu bebelușul asta pe care mi l-a dăruit Dumnezeu. În 8 luni și 3 săptămâni de când a sosit în familie, nu a făcut niciodată febră, nu a plâns niciodată noaptea, nu s-a îmbolnăvit, este foarte prietenos cu oricine, zâmbește și persoanelor care trec pe lângă el fără să îl observe, ce să mai, copil bun, cum ar spune lumea din popor.
Azi dimineață, fără nici un motiv, mi-am vârât un deget la el în guriță să văd cum se prezintă gingiile și hopa, ce să vezi (respectiv simți), o chestie minusculă mă zgâria pe buricul degetului. Repede, dau alarma pe balcon unde ședea Alex liniștit la țigară și dăi chinuială pe bietul copil. Știți vorba aia: "Mama împinge și eu trag" ? Ei, cam asta s-a desfășurat azi dimineață la noi în bucătărie, eu cu lanterna, Alex încerca să îi descleșteze gura, numa' să vedem acolo, mica minune ce răsare din gingia bietului copilaș, cănd într-un final, exasperat de eforturile noastre, Tudor s-a lăsat controlat și am văzut o mică crăpătură în gingie de unde răsare răzleț un dințișor.
Bucurie mare, am pus mâna pe telefon și am început să dau marea și impresionanta veste familiei și prietenilor.
Azi, în timp ce exaltam, mi-am amintit un mic fragment din adolescența mea, unul care m-a marcat. În ziua când am devenit domnișoară, cum s-ar spune, eram într-o excursie. Bineînțeles, am anunțat o profesoară, cu maximă rușine și cuprinsă de panică, iar ea a anunțat-o mai apoi pe mama. I-am spus mamei să considere vestea ca un secret de stat și să îl păstreze cu sfințenie, fără să afle nici cel mai apropiat prieten al ei, să nu cumva să scape informația nici de va fi legată pe un scaun într-un subsol și supusă torturii. De aici, și până la a contacta jumătate din populația care era trecută în Pagini Aurii, nu a fost decât un pas. Am ajuns acasă din excursie, jenată până la lacrimi și a început să sune telefonul (era numai telefon fix pe atunci). Și dă-i și răspunde și mulțumește oamenilor că te felicită pentru incredibla realizare de a deveni domnișoară, și plângi după fiecare apel. Mai aveam puțin și mă încuiam în dulap, așa eram de indignată că atâția oameni știau de nenorocirea ce s-a abătut asupra mea, și că, mai ales, o mai și consideră un prilej de bucurie nemărginită. Ei... de abia acum am putut să o iert pe mama pentru neplăcerea și rușinea pe care mi-a cauzat-o atunci. Acum o înțeleg, era și ea mândră, așa cum sunt și eu pentru un lucru pe care alții ( și cu bună dreptate) îl consideră un lucru atât de natural și de firesc încât nici nu merită să îți tocești unghiuțele pe tastatură pentru a scrie despre el.
Curios cum ți se schimbă mentalitatea, prioritățile, viziunea asupra vieții și sensul de a trăi în momentul în care devii mamă. Poate nu toate mamele simt la fel, dar pentru cele care o fac, mă înțeleg sigur.
Deci, de notat în calendar: 28 Ianuarie 2016, Primul Dințișor..Hooray!
0 comments :
Post a Comment